Damn your eyes

        Damn your eyes my love...for every time I come across them they take my breath away and they are making me wanna stay, getting my hopes up to the sky, forcing me to fall all over again, fall in love with you... perhaps one more time. Damn your eyes my love...for taking me in a trip back to our luxurious world, dulcet times, all that fake love built up in eloquence, fear and demureness. Damn your eyes my love, for lying to my soul, misleading my heart into an adulterate demesne. Damn your eyes my love, for calling my name from afar, asking me to fight perhaps one more time, but no my love...they shall fear my integrity, my refusal to bear-arms against a forever lost love. Damn your eyes my love... because I used to love them with all my being. Damn your eyes my love...since now they are forever gone.

Odiseea

     Azi e prima zi din restul vieții mele. Sunt departe, dar mă întorc. Sunt pierdut, dar mă regăsesc. Pășesc încet acum, dar o să încep să tropăi alert. Am râs de cei ce pleacă, am spus că sunt slabi. Iartă-mă mamă, acum sunt unul dintre ei. Sunt unul dintre cei ce-au plecat de lângă fericire. Mi-am făcut bagajul greu și-am zburat peste oceane. Am privit înapoi cu dor, la imagini mnemonice, caraghios de întristat. Am spus că iubesc și că o sa rămână așa, dar mamă...m-am schimbat. M-am pierdut în pași, am alergat printre umbre, unde sunt oamenii? Am mers pe străzi cu lumini colorate, printre vise și vicii, unde e iubirea? Sunt prea departe...cum am ajuns aici? Zile după zile merg pe aceleași străzi îndepărtate, privind în jos, căutând singurul lucru ce mă poate ajuta să mă întorc. Privesc spre cer din când în când. Caut ajutor peste tot. Îmi este atât de dor. Iartă-mă mamă, am iubit-o. Dar acum am făcut-o să plângă...
     Deschid ochii. E ireal. Nu mă simt viu. Nu simt nimic, doar văd. Tavan de cabană. Candelabru scump, îmi fură ochii. Îmi imaginez cum ar arde. Așternuturi albe, impecabile. Miros proaspăt. Perna moale, îmi afund liniștea în ea. O privesc. Încă doarme. E goală. Sunt gol. Cine e? De ce își ține mâna pe pieptul meu? Vreau să plec, dar nu pot. Nu pentru că mi-e teamă să nu o trezesc, nu îmi pasă, dar simt plăcere.Simt că sunt apropiat de ea, deși nu o cunosc. Simt iz ilegal, număr mai mult de cinci sticle goale, grele. O simt cum freamătă, se apropie mai mult de mine, zâmbește fără să își deschidă ochii. Mă sărută, îmi șoptește ”Bună dimineața!”. O privesc atent. Îmi amintesc...Oscilez.
     O nimfetă se apropie de mine, se prezintă. Îmi povestește, încep să o cunosc. Îmi spune că nu are iubit. E sinceră? Flirtează cu mine? Nu sunt interesat. Dar e frumoasă. Îmi zâmbește parcă cianhidric. Se apropie de mine, îmi ia mână, ma sărută pe gât. Sunt matol, plutesc. De ce sunt aici? Îmi amintesc...
      Sunt atrabilar. Orice vorbă mă străpunge. Nu pot să o înțeleg. Sunt prea departe de ea. Cuvintele ei nu ajung la mine. Îmi spune că mă iubește, dar nu pot să îi răspund. O iubesc. Dar simt că sunt în derivă. Deviez de la simțăminte. Orice s-ar îmtâmpla, vom rămâne împreună. Pentru că ne iubim și luptăm unul pentru celălalt. Suntem un templu prihănit de împrejurări. Suntem o epopee batjocorită, călcată în picioare de prea multe capricii. Unde ești? De ce sunt așa departe? Te trag spre mine, dar distanța e mult prea mare...iar noi ne-am pierdut undeva la mijloc..
     Trepidez. Simt muzica, pictez cu gândul o imagine perfectă a unei idile perfecte. O visez. O conturez cu degetul, și cu fiecare linie, parcă o simt mai aproape de mine. Palpabilă, reală. Desenez un peisaj in jurul nostru. Vară, verde, veseli. Doar noi doi și mangustele. Ireal.
     E ireal. Deschid ochii. Nu simt nimic, doar văd. Tavan de cabană. Candelabru scump, îmi fură ochii. Îmi imaginez cum ar arde. Așternuturi albe, impecabile. Miros proaspăt. Perna moale. Îmi afund liniștea în ea. Sunt singur. M-am închis în mine, să mă redescopăr. Nu e fantezie, e lașitate. E minciuna mea. E greșeala mea capitală. E absurdul meu ascuns, obscur. E datoria ce-o voi plăti toată viața mea, în rate umflate de cuvinte grele. Inimă. Spirit. Trup și suflet. Toate sunt prea scumpe acum.
      Acum îmi e dor de iubirea ta. Încerc să nu îmi pierd mințile. Mă plimb pe-un cer senin. Sunt prea sus. Zbor domol peste un ocean de vise, de aici de sus nu pot fi atinse. Zumzetul mă omoară, dar îl iubesc. E magia ce mă aduce mai aproape. Și mai aproape. Mai aproape cu fiecare minut ce trece. Văd castele. Ploi impecabile și neîntrerupte, lumini de fulger și ploi de praf de stele. Sunt aici.
      Mă cutremur. Primul pas. Palpitații, senzații, Tărâm minunat, îl privesc prin sticla ce-mi așterne toate amintirile ca pe un papirus. Îi privesc ușa. Trupul îmi freamătă. Vibrez.
       Ochi de copil mă privesc. Mă pierd. Orbesc, zâmbesc, nu pot să vorbesc, o iubesc. Amintirile toate... iubirea noastră... ca o odisee ezoterică, ocultă... infinită?

Am nevoie

        Astăzi nu ofer, astăzi am nevoie. Am nevoie de microfon, de voce, am nevoie de vorbe, am nevoie de cuvinte scuipate din pix, într-o goană după sensul demult pierdut. Am nevoie de public, de ochi înlăcrimați, de inimi frânte, nevoie de suflete vândute. Am nevoie de libertate, de presă, am nevoie de baloane colorate și de locuri de joacă...nevoie de vremuri demult apuse. Am nevoie de pereți scrijeliți cu suflet de copil, am nevoie de gânduri pierdute printre galaxii. Am nevoie de amintiri, de clipe, nevoie de trăiri. Am nevoie să pășesc fără încălțări prin pământuri netrăite încă, am nevoie să cred, să sper, am nevoie să visez. Am nevoie să mă pierd în teamă, să tremur curajos, nevoie să fiu din nou naiv. Am nevoie să nu cunosc, să învăț, nevoie să descopăr. Am nevoie să caut ceea ce demult am găsit, deși nu aveam nevoie. Am nevoie de surâs de domnișoară, de iubire nestăpânită, încâlcită. Am nevoie de ea. Am nevoie de părinți, de frate, de familie, nevoie de multe zile pentru ei. Am nevoie de vreme. Am nevoie de sensuri, de concluzii, nevoie de premise. Am nevoie de apusuri, de raze de soare, am nevoie de îngeri și ceruri albastre.  Am nevoie să mă pierd cu firea, să mă pierd pe străzi fără trotuare și felinare. Am nevoie de zile bune, Doamne. Dă-mi câteva, promit câ le voi înapoia cumva, cândva. Nu am nevoie de putere. Am nevoie de pași nesiguri. Am nevoie de o lume nouă, de acapella, de Cuba Libre și Havana. Am nevoie de Liniște. Am nevoie de Pace. Am nevoie să vă rog să vă opriți. Am nevoie de tablouri curate, pictate, fără roșu și negru. Am nevoie să las microfonul jos, nevoie să arunc pixul. Am nevoie să plec capul și să plâng. Am nevoie să mă așez, să iau o pauză. nevoie să mă opresc. Am nevoie să fie perfect. Dă-mi Doamne toate astea și plec împăcat. Am nevoie de o promisiune.

Împreună

       Împreună de-a lungul și de-a latul timpului, perpendicular pe dreapta destinului, paralel cu intențiile semi-mărginite ale sufletelor noastre, împreună prin ploi de visuri și furtuni de vise, împreună prin oceane nesfârșite de dorințe, împreună prin foc de vatră și cenușă de vulcan, împreună printre amintiri cangrenoase, peste suferințe sterile. Împreună deasupra văzduhului, aproape de ceruri, deasupra stelelor, aproape de sclipirea planetelor, împreună printre secunde, împreună pășind pe minute, ore, vieți. Împreună într-un joc dubios, splendid, magic, jocul de-a iubirea, în care nimeni nu se ascunde și nimeni nu caută. Împreună îmbătați de razele soarelui, căutând umbra propriilor trupuri. Împreună sub plapumă, pe plaja, în mijlocul lui decembrie. Împreună căutând valul nebun, plin de dragoste și ape limpezi. Împreuna în diminețile de seara târziu și mic-dejunurile de la cina cu iz de cafea. Împreună în războiul rațiunilor noastre, cu tancuri, baionete și gânduri divergente. Împreună pe-aceeași planetă în galaxii diferite. Împreună sub apă, în spațiu și-n aerul pe care-l respirăm împreună. Împreună în același trup cu dublă-personalitate și dublu-cheeseburger. Împreună în tren, avion, taxi sau doi pe-o bicicletă, împreună. Împreună mereu și împreună pentru totdeauna, împreună tot timpul și împreună la nesfârșit. Împreună în trecut, împreună fără calendar. Împreună “acum”, împreună “atunci”, împreună “așa”, împreună adverbial. Împreună literar, împreună matematic, împreună chimic, fizic, geografic și istoric. Împreună literalmente, împreună completamente, împreună naturalmente, împreună generalmente, împreună finalmente, împreună de tot. Împreună în iubire, în trăiri fastuoase, elaborate și firești. Împreună printre safire și diamante, împreună printre rubine și smaralde. Împreună în perfect echilibru, fără oscilații. Împreună ca-ntr-un hebdomadar best-seller, timbrat, impecabil. Împreună în dragostea pariziană arta vieneză, ori magia napoletană. Împreună în monotonia târgovișteană. Împreună în propriul nostru basm, proprii noștri adânci bătrâneți. Împreună mereu, împreună doar noi doi. Împreună ne vom iubi…împreună etern.

Frigul de catifea

Țintuit în amare sclipiri de gheață

Adânc sub vaste valuri de nea

Soarele gol mă pierde-n viață

Sfâșiat de frigul de catifea

Mă pierde-n-al liniștii urlet

Amintirea aspră ce-mi gonea

Prin gânduri cu viteză de tunet

Uitate-n frigul de catifea

Mă pierde-n anoste râsete

Pe-un chip nesincer ce-ascundea

Neîncetate ploi de plânsete

Curgând în frigul de catifea

Mă pierde-n trairi depline

În frica și toată iubirea mea

Mă plimb prin suflete străine

Sfâșiat de frigul de catifea.

Gânduri pe acoperiș

                Stele. Parcă un milion. Sau un miliard. Doar câteva mii pot vedea. Doar câteva sute pot număra. Doar câteva zeci pot înțelege. Doar câteva pot cunoaște. Doar una pot iubi. Pas cu pas, mă simt călăuzit, înțeles, iubit...nu mă judecă. Frigul îmi pătrunde în trup asemeni unui pumnal. Distruge orice urmă de ezitare și parcă mă împinge de la spate. Sunt eu. Aceeași ființă lipsită de consistență, pierdut printre propriile principii, pășind alert către un sfârșit ales de propria-mi conștiință, propriul meu destin dictat de existență. Privesc viscolul în întreaga sa splendoare, numărându-mi cu grijă ultimele clipe, balansând între nostalgia amintirilor unei vieți, în esență, minunate și hotărârea categorică de a-mi alege singur destinul, scris pe propriul meu pergament, fără ștersături și corecturi. Simplu și neezitant.

                Sunt deja aici. Privesc în urmă, la urmele de pași adânc încrustate în zăpada moale, ușa întredeschisă ce conturează parcă imaginea concretă a ultimelor mele retușuri pe chipul Universului. Privesc înainte și văd orașul liniștit, adormit, conturat de câteva petece de lumină difuză, absorbit de zăpada parcă și ea tristă. Îl privesc melancolic, gândindu-mă câte suflete rătăcite rătăcesc pe străzile acestui amalgam arhitectural. Câte iubiri se nasc zi-de-zi, în timp ce altele se sfărâmă. Câte vise iau naștere, în vreme ce altele sunt călcate în picioare. Privesc către pământ, calea ce urmează a o urma către definire, apogeul existenței mele, asediul unui sentiment absolut, trăiri depline, brusc curmate. Nici măcar nu pot vedea până jos... Privesc către pământ și mă gândesc... câte povești vor fi scrise până ce voi ajunge la capăt...

                Mă gândesc la povestea mea. Atât de simplă. Nu este un roman, nu este o nuvelă, categoric nu este un basm. Aș putea spune că este un fel de revistă cu benzi desenate. Sau poate eticheta cu instrucțiuni a unui oarecare șampon ieftin. O citești nu pentru că nu știi cum se folosește un șampon, ci pentru că te plictisești stând pe budă și nu ai tableta sau telefonul la îndemână. Un surplus de evenimente ce constituie o adevărată sculptură de îndoială, dubii aruncate la întâmplare pe-o bucată de pânză. Povestea unui om lipsit de speranță, dar refulând de aspirații intense. Povestea unui suflet ce are nevoie de o operație chirurgicala, rănit grav de ostilitatea simplei existențe în dezacord cu rațiunea. Povestea mea, o pereche de ochi albaștri inundați de-un torent invizibil de lacrimi invizibile, atât de puternic încât spulberă orice urmă de zâmbet de pe chipul meu anost.

                Povestea, ca motiv unic pentru care mă aflu acum, aici, este în sine, irelevantă. Să spunem că fac asta pentru a-mi satisface un simplu ultim capriciu. Nu mi-e frică. Mi-e doar dor. Mi-e dor de oamenii care o dată erau oameni. Mi-e dor de sufletele celor care au plecat, printre note muzicale, aclamații sau doar urlete. Mi-e dor de cei pe care i-am iubit, dar care nu m-au iubit, de cei care m-au iubit, dar pe care nu i-am iubit, de cei pe care i-am iubit, și care m-au iubit, de cei care nu m-au iubit și pe care nu i-am iubit. Mi-e dor de cea pe care am iubit-o, dar care nu știu dacă m-a iubit. Acum stau aici, pe marginea ultimei proprii aventuri și îmi analizez dorul și durerea. Avea un nume atât de simplu și frumos, pe care, însă nu mi-l amintesc, dar am iubit numele acela. Am iubit chipul ce definea numele acela. Am iubit zâmbetul ce contura chipul ce definea numele acela. Am iubit totul la ea. Am iubit-o întrutotul. Universul jubila extatic privind fericirea ce-mi nuanța sufletul. Era perfect. Dar perfecțiunea este o adicție. Eșecul și dezamăgirea inexorabile au înlocuit perfecțiunea, făcând ca totul să fie mai... natural. Era un sentiment excelent să știu că există cineva care contează cu adevărat. Dacă ar veni acum aici să-mi spună să mă opresc, aș face-o. Dar nu o să vină. Nu știu sigur de ce, dar nu o să vină. Probabil are un motiv întemeiat. Iar acela, este unul destul de evident. Îmi doresc mult să vină. Poate așa lucrurile ar recăpăta un sens absurd, lipsit de esență, care să ne readucă la viața încărcată de tensiuni cu mici trepidații de fericire. Îmi doresc nespus să mă pot întoarce în clipa dinainte ca totul să meargă prost.

                Sunt deja pe margine. Vântul începe să devină de-a dreptul sălbatic. Urlă animalic în timp ce joacă ruleta rusească cu echilibrul meu. Mă găsesc într-o luptă acerbă, pe care sunt gata să o câștig. Ori el, ori eu. Frigul parcă-mi șlefuiește trupul, într-o cadență simfonică impecabilă. Ridic brațele la orizontală, închid ochii, inspir adânc, îmi flexez genunchii și sunt gata să sar. Nu mi-e frică. Tot ce simt este dezgust, revoltă, emoție, determinare. Simt ura față de toți cei pe care îi las în urmă, ura tuturor celor pentru care nu am fost nimic mai mult decât o pierdere de vreme. Simt ipocrizia celor care vor plânge când vor afla că cineva m-a dezlipit de pe trotuar. Simt toată durerea și sinceritatea pe care mulți nu o vor simți spunând că am fost un om bun. Simt... totul. Toată dragostea ce-mi toacă sufletul și acea fericire demult apusă. Simt revolta unei rațiuni ce parcă nu-mi aparține, incertitudinea unei vieți proprii cu destin propriu. Mă simt de parcă aș fi altcineva. Acel cineva care are puterea de a-ți schimba viața printr-un singur gest. Și chiar o face.

                Și totuși... parcă nu aș face-o. Poate voi regreta, dincolo de clipa în care m-aș fi putut întoarce. Poate lumea nu-i atât de crudă și totuși există și oameni loiali propriilor aspirații și departe de disperarea cotidiană. Poate că există fericire și iubire undeva în lume. Îmi place să mă gândesc la iubire ca la un tort gigantic, iar cineva simțindu-se minunat împărțind o felie cu mine. Ar trebui să mă opresc. Nu pentru că vreau să trăiesc, ci pentru că simt că nu mă pricep la asta. Un om care vrea să moară, se simte nervos și plin de viață, plictisit de banalitate, obosit și entuziast, toate în același timp. Vrea să lupte cu toată lumea și să iubească așa cum n-a mai făcut-o niciodată, să râdă isteric și să plângă spasmodic. Să se închidă într-o bilă uriașă și să se ascundă într-o peșteră invizibilă undeva pe o altă planetă, într-o altă galaxie, dintr-o altă dimensiune, într-o altă viață. Omul acela vrea să se simtă cu totul împlinit fără să-și ceară iertare de la toată lumea. Dar nu eu. Eu vreau să contez. Vreau să le spun tuturor cât de tare m-au dezamăgit și să-mi pară rău pentru cât de tare i-am dezamăgit!

                Deschid ochii și privesc pentru ultima dată ușa pe care am intrat. Aștept cu nerăbdare să intre pe ușa aceea și să-mi spună să mă opresc. Cu sufletul la gură, aștept. Nu durerea sau frica de moarte mă deranjează. Este speranța cea care mă omoară. Speranța că eu contez și tot ce a rămas mai bun din noi nu este sortit pieirii. Dar a spera nu este niciodată suficient. Tălpile mi se dezlipesc de cimentul umed și pentru un moment simt imponderabilitatea că-și face de cap. Gravitația nu pierde prea mult vremea și începe a mă trage către sfârșitul călătoriei mele fără bilet. Acum încep să mă gândesc la momentul în care voi ajunge jos. Privesc pământul și îmi imaginez corpul meu inert așteptând atenția cuiva. Mă gândesc că poate nu am făcut alegerea corectă. Mă gândesc că poate asta nu înseamnă că am încheiat evoluția catastrofală a vieții, ci poate am împiedicat progresul înfloritor al acesteia. Poate ar fi trebuit să mai aștept un moment în plus și ar fi venit. Poate chiar acum este pe marginea pe care ma aflam eu acum un moment, privind cu obrajii brăzdați de lacrimi către trupul meu aflat în picaj, neputând să facă nimic să mă ajute. A muri nu este greu. Greu este să încerci să-ți reconstruiești sufletul, piesă cu piesă, fără un manual de instrucțiuni și fără cea mai vagă idee unde ar trebui să se potrivească fiecare piesă. Greu este să accepți că poate ai dat-o în bară acum și la fel vei face și data viitoare. Greu este să te ferești de durere, când de fapt este singura care îți provoacă adevărata plăcere și care te face să simți cu adevărat că trăiești. Număr etajele și zâmbesc. Mă bucur de călătoria mea fără bilet.

                Mă trezesc brusc într-o poieniță verde. O recunosc perfect. Aici mi-am petrecut câteva dintre cele mai frumoase momente din viață. Un mic spațiu colorat între coloși gri, lipsiți de viață. Afară este soare, cald, calm, plăcut. O privesc pe ea vorbind cu mine, însă nu aud ce-mi spune. Atingerea ei îmi scurtcircuitează trupul. O privesc parcă anesteziat fără să mă pot mișca, fără să pot vorbi, fără să pot gândi. O iubesc așa cum am iubit-o mereu. Dar nu o pot înțelege. Cum poate rămâne aici într-o lume atât de risipită? De ce am continuat să ne dezamăgim reciproc, de parcă ar fi fost singurul lucru util pe care-l puteam face? De ce iubirea nu ne-a fost de ajuns? O privesc vorbind și realizez că toată lumea poate vorbi, însă nimeni nu știe ce să spună, când să spună, cum să spună. De ce trebuie să vorbim non-sensuri, doar de dragul de a vorbi, în loc să apreciem liniștea și să spunem doar ce gândim și ce simțim? Aș vrea să-i pot spune asta, dar sunt destul de sigur că nu sunt acolo. Aș fi vrut să-i pot spune că o iubesc. Simt din nou vântul umplându-mi timpanul de zgomote ciudate și frigul mușcând lacom din trupul meu. Inima-mi freamătă și devin agitat. O privesc din nou...”Vino!” e tot ce pot să-i spun...

                Stele. Parcă un milion. Sau un miliard. Doar câteva mii pot vedea. Doar câteva sute pot număra. Doar câteva zeci pot înțelege. Doar câteva pot cunoaște. Doar una pot iubi. Aștept încordat să apară pe ușa aceea și să-mi spună să mă opresc. Nu durează mult să-mi dau seama că nu va veni. Nu va veni. Nu va veni. Ar fi fost atât de simplu... Adio!

În gară

                Ții mânerul strâns. Atât de strâns încât sângele din mână decide că nu mai are ce căuta acolo. Ții mânerul strâns. Valiza ta plină cu amintiri, memorii și dorințe. Ții mânerul strâns și pășești tremurând pe peron. Urletul trenului îți domină timpanul, iar vibrațiile pământului sunt absorbite de tălpile tale goale, ce ating liber pavajul rece al gării. Tumultul neîncetat îți săgetează simțurile. Te simți dezorientat, confuz, vulnerabil, fragil precum un castel de sticlă într-un concasor. O mică scânteie în văpaia unei comete, singur într-o lume plină de destine pline. Ții mânerul strâns, iar pentru o clipă închizi ochii în timp ce pășești agitat prin mulțime. Ții mânerul strâns, încercând să nu-ți pierzi valiza. Ții mânerul strâns, iar dintr-o dată simți cum aceasta se izbește de ceva. Se izbește de o altă valiză. Dai drumul mânerului, iar valiza se lovește răsunător de pavajul rece. Toate amintirile, memoriile și dorințele tale se împrăștie prin peron. Înspăimântat, privești către cel care ți se înfățișează înaintea ochilor. Masiv, solemn, vanitos, emană o înțelepciune exagerată într-un chip desăvârșit. Îl recunoști pe loc. Este cel care ți-a schimbat radical viața, care pocnind din degete, ți-a schimbat destinul, te-a împins pe alt drum, ți-a adus în cale noi și noi experiențe. Este cel pe care îl iubești atât de mult pe cât îl urăști. Cel care nu poartă niciodată ceas la mână, cel care nu confundă niciodată ziua cu noaptea, lunea cu marțea, sau vara cu iarna. Este cel care ține strâns în mână un bilet doar ”Dus” cu aceeași destinație ca și biletul tău. Este cel care cutreieră țări și continente, oceane și văzduhuri, planete și constelații. Este cel pe care mulți îl așteaptă, alții își doresc să plece cât mai repede de lângă ei, iar unii de abia așteaptă să ajungă la ei. Cel alături de care oamenii își trăiesc viața, savurând fiecare element al existenței sale. Este cel care înghite totul, asemeni unei fiare nestăpânite. Cel de care oamenii își amintesc și cel pe care îl văd în evoluția sa constantă. Cel despre care s-au scris cărți, fiind prezent la toate evenimentele majore ale umanității. Este prietenul multora și dușmanul altora. El nu iubește, nu deteste, nu invidiază. Nu are dorințe, nu bea cafea și nu doarme. Are doar amintiri. Foarte multe amintiri dintr-o existență desăvârșită. El nu se pierde, nu uită și nu suferă. El schimbă lumea prin mișcări line, repetitive, identice între ele. El nu are răbdare și nu așteaptă. Aleargă mereu, uneori mai repede, alteori parcă mai încet, dar nu obosește niciodată. Nu se întrece cu nimeni, în afară de propriul să ego, pe care tinde să-l întreacă, depășindu-și condiția, dar fără izbândă. Îl privești încremenit. Te salută zâmbind, își ridică valiza intactă și se urcă în tren. Trenul pleacă. Fără tine. Doar cu el. El pleacă. Știi bine că nu se va mai întoarce nicicând. A plecat definitiv. Te uiți în urma lui și realizezi că nimic nu va mai fi cum a fost. Urmele pașilor săi vor rămâne pentru veșnicie impregnate în pavajul rece al peronului. Timpul a plecat.